Cum ne-am dat seama (partea I)

Adi s-a născut pe cale naturală, fără probleme. Eu aveam 26 de ani, iar soțul meu 28. Am avut o sarcină de asemenea fără probleme. Nu am vomitat niciodată, nu am fumat, nu am băut, nu m-am vopsit, m-am dus la serviciu pana în ultima lună de sarcină.
Evident că am un motiv pentru care vă spun toate acestea și acela este că nu am bănuit nici măcar o clipă că va fi ceva în neregulă cu copilul nostru.

După naștere, la scurt timp, a început aventura.
Adi a fost genul de copil care dormea doar câteva ore pe noapte, care mânca, dacă se putea, non stop (uitasem să vă spun că a avut la naștere 4,2 kg), care a avut colici și care ne-a făcut să o simțim și noi până în măduva oaselor, care nu dormea decât cu cineva lângă el, care tresărea în somn de foarte multe ori.

L-am alăptat 4 luni. Primii dinți i-a avut la 4 luni, a învățat să meargă la 9 luni, a învățat să meargă de-a bușilea după vârsta de un an (destul de greu), iar uneori, desi știa să meargă, dacă se întâmpla să cadă, era incapabil să se ridice.
Am renunțat la suzetă pe la 11 luni, dintr-un accident. A pierdut suzeta preferată și nici că a mai vrut alta. Am trecut vreo două nopți printr-un sevraj de nedescris, dar nu a mai vrut să accepte alta și a fost perfect. La biberon am renunțat mai greu, pe la 2 ani și un pic. La pampers am renunțat abia la 3 ani.
A fost precoce la unele capitole, dar leneș la multe altele, inclusiv la vorbire.

Gângurea foarte mult, își însușise vreo câteva cuvinte: ceai, pa, tati, cu (lapticu) și vorbea destul de mult într-o limbă pe care efectiv nu o puteam descifra. Încerca să se exprime, dar nu reușea să o facă într-un mod pe care să-l înțelegem și noi. Învățase să-și suplinească aceasta neputință printr-o independență faptică. De exemplu, dacă eu nu înțelegeam că vrea ceva din dulap, trăgea scaunul și se suia singur să-și ia ceea ce iși dorea. Se descurca el cumva și acest lucru ne-a făcut adesea să ne spunem că nu are nicio problemă.

La vârsta de 6 luni l-am văzut prima dată atras de roțile mașinilor asupra cărora zăbovea concentrat, rotindu-le cu mâna. Nu aș spune totuși că a avut stereotipii de comportament. Nu într-o manieră evidentă.
A fost îndărătnic dintotdeauna la activități noi. Niciodată nu arăta cu degetul pentu a împărtăși cu mine ceva ce vedea. Nu i-a plăcut niciodată izolarea, dar nici nu căuta să se joace cu copiii, se juca singur. Avea destule crize de isterie când nu i se îndeplineau dorințele.

Mereu am am văzut că e diferit față de ceilalți copii și ne-am pus problema daca suferă de ceva, dar nu ne-am dus niciodată la specialist. Am citit pe internet, am văzut că avea anumite comportamente specifice autismului, dar erau și foarte multe comportamente pe care nu le avea. Lipsa limbajului era cea mai evidentă trăsătură specifică copiilor cu autism, pe care și Adi o avea.
Cel mai des ne-am dat scuza că baieții vorbesc mai greu.

Adi este născut la începutul lunii septembrie și apropiindu-se de vârsta de 3 ani ne-am gândit ca îl va ajuta mersul la grădiniță.
Vara de dinaintea vârstei de 3 ani l-am înscris la Fast Track Kids, în ideea de a se obișnui cu conceptul de grădiniță, colectiv și despărțire de mami. Am insistat să mergem acolo preț de două luni, cu niciun rezultat. Niciodată nu a vrut să stea singur, de fiecare dată a stat forțat de mine, nu înțelegea de ce trebuie să fie acolo, nu vroia să fie acolo, nu mai mult de 10 minute. Atunci mi-am dat seama cel mai bine cât de în urmă era el, în raport cu ceilalți copii de o vârstă cu el...

Toate acestea fiind spuse, la sfârșitul lui iulie, ne-am făcut programare la psihiatru în încercarea de a găsi un răspuns.

Va urma...