marți, 12 august 2014

Terapia

Aşa cum spuneam în postarea anterioară... cheia evoluţiei unui copil cu o tulburare din spectrul autist este terapeutul.
Părinţii sunt importanţi, bunicii pot ajuta, anturajul de la grădiniţă de asemenea. Cel mai important însă este terapeutul.

El are capacitatea, dacă are acea vocaţie, să ajungă în interiorul copilului şi să îl determine să se exprime.


Prima terapeută cu care am colaborat venea la noi acasă, iar noi cumpăram toate materialele necesare de lucru. Faptul că dânsa făcea şedinţele acasă la noi, nu a fost neapărat un lucru rău, dar nici foarte bun. Fiind un mediu foarte familiar pentru Adi acesta avea tendinţa să se sustragă mai uşor de la activităţile în care era implicat... nu de alta, dar îndărătnicia era trăsătura lui definitorie la momentul respectiv.
A fost o perioadă destul de costisitoare pentru noi. Cumpăram şi înainte jucării: maşinute, trenuleţe, mingii, dar acum trebuia să cumpărăm foarte multe jocuri: de tip puzzle, de tip incastru, de culori, de construit, plastilină. Sunt multe jocuri/jucării pe care nu le cumpărasem până la vârsta de 3 ani din simplul motiv că nu l-am văzut atras de ele. Nu zic că am procedat greşit, dar nici bine nu a fost. În situaţia în care era copilul, având nevoie să exploreze cât mai mult, să-şi descopere talentele, veleităţile, să iasă din stereotipii... era necesar să-i cumpărăm inclusiv plastilină.

Adi este un copil foarte prietenos, mai ales cu persoanele tinere, şi nu a avut probleme la prima întâlnire cu prima noastră terapeută. Lucrurile au început să se complice începând cu a doua şedinţă, când a înţeles că trebuie să facă activităţi organizate cu început şi final bine definite. Au fost foarte multe crize de isterie, pentru că efectiv îl obligam să facă unele activităţi. Ideal este să facă aceste activităţi de plăcere, nu de obligaţie, astfel încât şedinţele de terapie să nu se transforme în nişte experienţe traumatizante... În orice caz începutul a fost greu.

După o lună de colaborare cineva ne-a recomandat o altă terapeută. Doamna aceasta, de asemenea tânără, este logoped de meserie, iar în timpul liber se ocupă de copii cu anumite tulburări. Am primit referinţe foarte bune despre ea şi am zis să încercăm.

Dânsa a venit prima oară acasă la noi să îl cunoască pe Adi. De prima dată când l-a văzut a zis că lucrurile nu sunt grave şi că este dispusă să ne ajute. Nu ştiu dacă ne-ar mai fi ajutat dacă situaţia ar fi fost mai gravă. Spre deosebire de cealaltă terapeută, aceasta ne chema la dânsa acasă... unde, poate datorită specificului jobului, avea zeci şi zeci de materiale de lucru, strânse de-a lungul anilor. La primele şedinţele de terapie am stat cu Adi, pentru că nu vroia să rămână singur. Nu vroia să lucreze. El vroia să se joace cu maşinile sau cu acele lucruri care îi apăreau în câmpul vizual şi i se păreau interesante. 
Nu am vrut să-l forţăm, l-am lăsat. Trebuia să capete încredere în doamna respectivă şi să vrea să rămână singur.
Cred că la a cincea şedinţă a rămas pentru prima oară singur şi de atunci nu am mai stat niciodată cu el. Prezenţa unei persoane pe care el o cunoaşte în timpul şedinţei îi permitea permanent să trişeze şi să se sustragă de la activităţi. Absenţa noastră formaliza un pic cadrul şi nu mai avea acelaşi curaj să se sustragă de la activităţi.

În primul an am făcut terapie câte două şedinţe de câte o oră, pe săptămână. După un timp am decis că ar fi bine să facă mai mult. Nu pentru că nu ar fi evoluat, din contră, ci pentru că vedeam că terapia îl ajută şi că este esenţial să lucrăm mai mult cu el atunci când este mic şi maleabil. O perioadă am făcut trei şedinţe pe săptămână, a câte o oră şi jumătate. Acum facem două şedinţe pe săptămână a câte două ore. Facem terapie de aproape 2 ani şi rezultatele sunt excelente.

În aceşti doi ani, Adi a învăţat să vorbească, să se exprime, să se exteriorizeze. E drept că încă nu vorbeşte corect din punct de vedere gramatical şi că nici nu are veleităţi de orator, dar credeţi-mă... că deşi nu aş fi crezut niciodată... au fost câteva momente când i-am spus să tacă din gură.

Fruntea sus... părinţi de copii cu TSA... viaţa nu vă dă mai mult decât puteţi duce. Este un privilegiu să fii părinte de copil special şi viaţa ar fi mult mai fadă altfel.

Voi mai scrie...