duminică, 14 septembrie 2014

Prima zi de grădiniţă

Când Adi a împlinit vârsta de 3 ani (în septembrie) am crezut de cuviinţă să-l dăm la grădiniţă. Ştiam de puţin timp că are elemente autiste în comportament, ştiam că îi este nespus de greu să se despartă de cei cunoscuţi şi să rămână singur într-un loc, ştiam că va fi o încercare grea... dar era necesar să o iniţiem.
Ni s-a părut înţelept să-l dăm la grădiniţa aflată vis-a-vis de blocul nostru, la parterul unui alt bloc.
Ulterior am descoperit că nu a fost tocmai cea mai înţeleaptă alegere. Ceea ce m-a frapat cel mai mult a fost spaţiul, care era la propriu claustrofobic. Erau peste 20 de copii în 15m metri pătraţi, mobilierul ocupând 80% din acest spaţiu.

Ce pot spune despre acest început, decât că a fost traumatizant. Copilul nu înţelegea de ce trebuie să stea acolo ţintuit într-un scaun şi să asculte o doamnă educatoare al cărei exces de zel a stabilit că din prima zi că copii trebuie să înveţe câte o poezie pe săptămână. Aş vrea să menţionez că 50% din copii aveau deficienţe de vorbire.  Dacă nu se ocupau cu poezii atunci trebuiau să stea pe scaun şi să coloreze. Trist... foarte trist...

Adi nu era obişnuit cu o astfel de limitare şi după maxim două zile efectiv nu a vrut să se mai ducă acolo. Am insistat la educatoare să ne lase să stăm cu el acolo, dar şi acest lucru s-a dovedit un fiasco căci Adi nu vroia decât să se joace, nu să facă activităţi. Dacă ceilalţi copii îl vedeau pe el jucându-se trebuiau să se joace şi ei. Doamna educatoare devenise foarte frustrată de prezenţa lui Adi, care nu era obedient ca alţi copii.
Îmi amintesc că la sfârşitul şedinţei, pe care a ţinut-o după prima săptămână de grădiniţă, ne-a păstrat pe mine şi pe soţul meu deoparte şi ne-a întrebat dacă Adi are o problemă. Noi ştiam diagnosticul pe care îl primisem de la medicul psihiatru din oraşul natal, dar nu am vrut să recunoaştem faţă de ea. Cred că nici faţă de noi nu recunoscusem încă.

Nu am procedat bine şi vă recomand să încercaţi să nu repetaţi aceeaşi greşeală.
Atât timp cât cei din jur cred că este un copil normal vor avea pretenţii pe măsură şi toate devierile de la "normalitate" vor fi percepute greşit.
Eu nu zic că fiind oneşti o să rezolvaţi ceva. Cred cu sinceritate, fără a încerca să fac o generalizare, că multe educatoare habar nu au ce înseamnă autismul de fapt şi cum anume trebuie să-i abordeze pe copii cu această problemă. Zic că ştiu, pentru că au făcut cursuri, dar vă spun... HABAR NU AU!
Fiind oneşti... o obligaţi pe educatoare să fie extra atentă. Ceea ce nu vrea, pentru că nu câştigă suficient.

Atitudinea aşa zisei doamne educatoare a devenit din ce în ce mai agresivă. Ne-a interzis să mai stăm cu el în clasă. Apoi ne-a zis că nu poate să-l ţină mai mult de o oră, maxim două. Am făcut tot ce a zis ea, până la punctul în care mi-am dat seama că nu avem de-a face cu un OM, ci cu un pseudo-OM al cărei interes trebuie să primeze.

Ştiu, poate sunt prea dură, poate nu e corect ceea ce spun, dar asta am simţit şi vă spun că e al naibii de dureros să vezi cum copilul tău este respins cu toată forţa.

Ne-am încăpăţat că el poate merge la grădiniţă şi am reuşit printr-o cunoştinţă să-l transferăm la altă grădiniţă. Grădiniţa era mai depărtată, dar măcar avea mai mult spaţiu. Nici acolo nu am fost sinceri. Am zis că este un copil dificil, că este mămos, că vorbeşte puţin, dar nu am pronunţat autism. După două zile de mers la grădiniţă acolo, primesc invitaţie să vin la discuţii pentru că copilul are probleme.
Nici doamnele de la grădiniţa acesta nu erau plătite suficient ca să suporte astfel de copii. Dacă vă povestesc cum începuseră să mă îmbrobodească că i-ar fi mai bine la cutare grădiniţă, că au mai mult spaţiu şi că au şi mai puţin copii... cu preţul să le scutesc de acest chin... Când le auzeam mi se făcea scârbă la propriu.

Toate aceste situaţii ne-au dezamăgit profund, dar sunt sigură că ne-au făcut mai tari.

Ştiam că este esenţial să fie integrat într-un grup social aşa că am zis să facem şi o a treia încercare. Am bătut la uşa unei grădiniţe private unde efectiv m-a bufnit plânsul când am intrat. Îmi amintesc ziua perfect, cu ce eram îmbrăcată, cum s-au succedat evenimentele... TOT!
Acolo am decis că este momentul să fiu sinceră şi că nu mai are sens să mă mint nici pe mine, nici pe ceilalţi. Dacă erau să-l accepte, trebuiau să-l accepte aşa cum era.

Doamna de care am dat acolo a fost ca o alinare. Era directoarea. La momentul acela am simţit că există Dumnezeu. Nu mi-a făcut nicio promisiune, dar mi-a spus că este dispusă să încerce atât timp cât o luăm în trepte. Mi-a dat numărul de telefon al unei terapeute despre care mi-a zis că "are har" şi mi-a zis să o contactăm să îi cerem să ne primească la terapie. După ce vom fi trecut prin câteva şedinţe de terapie urma să trecem la etapa integrării în colectiv.

Din momentul acela Adi nu a mai mers la grădiniţă. Ne-am hotărât să mai aşteptăm până va fi mai pregătit. În compensaţie "doamna cu har" ne-a primit la terapie şi aşa ne-am găsit drumul prin viaţă. Totul se întâmpla când Adi avea 3 ani şi 2 luni. Acum are 5 ani şi merge la grădiniţă de stat. Cum am reuşit asta? Vă voi povesti în postarea viitoare...

P.S. Niciodată să nu uitaţi! Dacă azi a fost o zi proastă, nu înseamnă că toate vor fi aşa!
Adi la prima lui serbare - contrar aparenţelor, chiar a participat activ la desfăşurarea acesteia

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu